„Cunoaşte-te pe tine însuţi și vei cunoaște Universul și Zeii!” O sintagmă al cărei înţeles rămâne încă nedesluşit după mii de ani. Procesul de autocunoaştere presupune un travaliu de o viaţă. Şi totuşi, la o analiză finală, suntem bântuiţi de aceeaşi întrebare: „Cine sunt eu?”
Măştile comunismului
Cred ca perioada care ne-a făcut să ne îndoim cel mai mult de ceea ce suntem cu adevărat a fost comunismul. Ameninţările la adresa celor care îşi expuneau propriile opinii împotriva partidului au dus la instaurarea unui regim de teroare în care măştile zâmbitoare şi perfide aduceau beneficii linguşitorilor şi celor care îşi trădau apropiaţii. Tarele acestei epoci se văd şi în zilele noastre. Aceleaşi măşti îi ajută pe obsedaţii de putere şi câştiguri materiale să acceadă în poziţii pe care nu le merită. Şi de ce ar trebui să ne surpindă? Să ne gândim doar la părinţii care i-au educat în acest spirit. Cei ce refuză să poarte masca devin nişte „neadaptaţi social” care aleg să îşi păstreze valorile cu riscul unei vieţi petrecute în singurătate. Asta, dragul meu şi draga mea, înseamnă să fii autentic. Însă preţul merită plătit?
De ce ne ascundem sinele adevărat?
Sinele nostru este o reţea foarte vastă de conexiuni neuronale. Walt Whitman se întreba: „Mă contrazic pe mine însumi? Foarte bine, atunci mă contrazic, sunt vast, conţin multitudini.” Este o realitate pe care trebuie să o acceptăm ca atare sau o putem schimba? A te contrazice pe tine însuţi presupune existenţa unui conflict interior iar schimbarea se produce doar printr-un proces amplu de autocunoaştere şi dezvoltare personală. Din nefericire, prea mulţi aleg să ignore acest proces şi să înaineze prin viaţă schimbând aceleaşi măşti care îi ajută să se menţină în zona de confort. Da, acolo le este bine, călduţ, familiar. De acolo îşi iau bucata de pâine pentru că aşa au fost îndemnaţi sau de teama de a nu fi respinşi. Sau poate le este teamă de succes, o teamă existentă, bineînţeles, la un nivel inconştient. Aşa cum există teama de eşec, putem vorbi şi despre o teamă de succes.
Dacă sinele nostru are mai multe variante, dacă la nivelul creierului se activează atât de multe conexiuni, cum poţi şti cine eşti tu, cu adevărat? Eşti artist sau ai un job cu normă întreagă la o firmă de logistică? Vrei sa ai parte de iubire însă mediul în care te-ai format şi predispoziţia genetică te constrâng să fii egosit şi lipsit de empatie. Venim pe lume cu anumite gene şi suntem educaţi într-un anumit mediu, lucru care ar putea să ne convină până într-un anumit punct al existenţei noastre. Ne putem bucura de avantajele unei poziţii sus-puse obţinute prin metode mai puţin ortodoxe sau ne putem simţi singuri şi neînţeleşi de cei din jur. Putem minţi şi înşela dar, în adâncul sufletului nostru, tânjim după iubire, compasiune şi toleranţă.
Sacrificiul altora în termeni de bine şi rău
Mustrările de conştiinţă ne pot împiedica în săvârşirea infracţiunilor sau a unor fapte care ar putea avea consecinţe negative asupra celor apropiaţi. Însă cei care au suferit leziuni la nivelul cortexului prefrontal ventromedial sunt mai dispuşi să sacrifice viaţa unui om în favoarea unui bine mai mare. De asemenea, potrivit unor noi cercetări, cei cu trăsături psihopate sunt dispuşi la acelaşi lucru. Cum putem cataloga anumite fapte în termeni de bine şi rău? Gândeşte-te la următorul scenariu: izbucneşte un război mondial iar tu ai toată puterea de decizie. La un moment dat, eşti pus în faţa unui fapt: dacă ucizi un singur om, războiul s-ar termina. Ce vei alege? Vei sacrifica viaţa unui om pentru a salva alte câteva mii?
În societatea de astăzi, milioane de vieţi sunt sacrificate zilnic pe altarul celor care visează la propria măreţie. Evident, omul este capabil să îşi sacrifice semenii în scopuri egoiste, lucru pe care nu îl putem spune despre multe specii ale regnului animal. Să fie asta adevărata noastră natură? În vremuri preistorice, omul a reuşit să învingă vicisitudinile vremii doar prin cooperare. În acest fel, bunătatea şi-a dovedit utilitatea. În zilele noastre, diverse forme de psihoterapie se bazează pe învăţarea cooperării, cum ar fi psihoterapia adleriană. Şi, totuşi, noi rămânem tot nişte lupi singuratici, conduşi, la un nivel primar, de instinctul de supravieţuire (luptă sau fugi). Cine alege lupta îşi croieşte drum în viaţă prin umilirea celor „vulnerabili”, iar cel care fuge găseşte în singurătate o soluţie convenabilă la teroarea şi umilinţele la care ar putea fi supus. Asta să fie oare realitatea pe care ne-o dorim?
Unde este localizată conştiinţa de sine?
Noi, oamenii, am fost înzestraţi cu o conştiinţă de sine care ne deosebeşte de animale. Este un dar special care ne oferă privilegiul de a ne alege propriul drum în viaţă. Suntem ceea ce ne dorim, ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim sau suntem rezultatul alegerilor pe care alţii le-au făcut în locul nostru? La o vârstă destul de fragedă, când nu îmi conturasem precis personalitatea, am avut un moment de conştientizare pe care l-aş putea numi revelator. Privindu-mă în oglindă, cu acei ochi de copil lipsit de experienţa alegerii şi neatins încă de evenimente cu rol decisiv asupra viitorului, m-am întrebat cine sunt eu. Îmi priveam fiecare parte a corpului ca şi cum nimic din ceea ce vedeam nu îmi aparţinea. Ştiam, oarecum, că sunt mai mult decât ceea ce văd în oglindă.
Potrivit unor studii ale cercetătorului Cristof Koch de la Institutul de neuroştiinţe Allen, sediul conştiinţei este claustrul – o substanţă cenuşie din creier, aflată în partea inferioară a neocortexului, aproape de centrul creierului. Potrivit neuroştiinţelor, mai multe zone ale creierului sunt implicate în procesul de conştientizare. Una dintre acestea este formaţiunea reticulară prin intermediul căreia semnalele senzoriale ajung la cerebel şi sunt transmise atenţiei noastre conştiente. O altă zonă este talamusul, răsunător de reglarea conștiinței, a somnului și a stării de veghe. În fine, cortexul – cea mai evoluată parte a creierului – este de mare importanţă pentru toate formele de percepţie.
Neurologul şi cercetătorul Dumitru Constantin Dulcan vine cu o terorie care răstoarnă efectiv tot ceea ce se ştia până în prezent despre conştiinţă. Dacă unii cercetărori vorbesc despre o strânsă legătură între creier şi conştiinţă, Dulcan vede prezenţa conştiineţi în tot corpul uman. Potrivit acestuia, fiecare organ şi fiecare celulă sunt înzestrate cu conşiinţă. Cercetări recente merg şi mai departe, spunând că există o legătură, la nivelul creierului, între om şi univers. Potrivit acestora, în interacţiunile implicate în procesul gândirii, un rol important l-ar avea anumite particule cosmice din familia leptonilor. Câmpul leptonic, împreună cu câmpul magnetic ne-ar pune în contact permanent cu informaţia existentă în univers. O perspectivă destul de uimitoare, nu-i aşa?
Şi totuşi…
Ne aflăm încă în faţa multor necunoscute despre creierul uman. Acesta rămâne un mister pentru lumea ştiinţifică, dar şi o resursă nepreţuită în procesul nostru evolutiv. Ştim deja că el s-a dezvoltat în timp, pe măsură ce omul a fost supus la noi provocări. În ciuda acestui fapt, mulţi au ales să lâncezească într-o ignoranţă comodă care nu le poate oferi bucuria de a se cunoaşte pe sine, lucru care este mult mai uşor de realizat cu ajutorul unor metode psihoterapeutice, metode privite, chiar şi în epoca modernă, cu destul de multă reticenţă. Ce beneficii am putea avea din asta? Ei bine, cel mai important dintre acestea ar fi o viaţă mult mai împlinită pe toate planurile, o viaţă trăită în armonie şi înţelegere cu noi înşine şi cu cei din jur. Iar dacă acesta ar fi singurul nostru avantaj, cred că merită să facem un minim efort. Voi ce parere aveţi?
În cazul în care consideri că acest articol ar putea fi util şi altora, distribuie-l cu un clic pe butoanele de mai jos.
Mulţumiri https://unsplash.com pentru fotografie.