Controlul este o iluzie care ne menţine sclavii propriilor noastre convingeri. Când auzim de la speakerii motivaţionali afirmaţii precum: “Preia controlul asupra vieţii tale!” avem impresia că dobândim mai multă putere interioară. Însă ce înseamnă, de fapt, a deţine controlul?
Controlorii sunt persoane foarte stresate care consumă o mare parte din energie încercând să controleze viaţa lor şi pe a celor din jur. Unii încearcă să controleze în mod activ folosindu-se de puterea banului sau de atributele lor de lideri. Atitudinea lor de superioritate reflectă convingerea că orice se poate cumpăra, că totul are un preţ şi nu ezită să umilească, la nevoie, pe cei care refuză să se lase controlaţi. Din rândul lor fac parte tiranii, dictatorii, şeful abuziv care îşi înjoseşte subalternii, bărbatul care îşi subjugă partenera folosindu-se de statutul său financiar. Rolul de controlor nu este exclusiv atributul bărbatului. Îl regăsim şi la femei, într-o variantă de manifestare a şantajului emotional atunci când sexul este folosit ca ameninţare în scopul îndeplinirii dorinţelor sale. Controloare este şi mama care îi impune copilului să mănânce tot din farfurie, precum şi copilul care foloseşte comportamentul violent sau şantajul în speranţa că părinţii vor ceda doleanţelor sale.
Controlul se poate manifesta şi pasiv la un nivel, de cele mai multe ori, subconştient. Leşinul este o formă de evadare dintr-o situaţie pe care nu o putem controla şi care ne ajută să scăpăm basma curată, cu stima de sine intactă. El vine ca o justificare a incapacităţii de a rezolva o situaţie şi este mai uşor de acceptat decât un eşec. Împreună cu atacul de panică, este o formă de sustragere de la evenimente pe care avem impresia că nu le putem gestiona. Întotdeauna, în spatele depresiei şi atacurilor de panică vom identifica teama de pierdere a controlului. Lacrimile sunt tot o formă de exercitare a controlului, cu scopul de a convinge şi a impresiona. Ce bărbat ar putea rezista lacrimilor unei femei şi ce mamă nu ar ceda în faţa copilului care plânge isteric şi bate din picioare?
În unele situaţii, controlorul nu doreşte să îşi exercite direct controlul, ci mai degrabă se teme să nu fie controlat. Din cauza fricii de a nu fi controlat de alţii, se simte obligat să fie el cel care preia controlul. Din acest motiv, este într-o continuă stare de alertă, ceea ce îl poate face chiar paranoic. Gândul la posibila ameninţare care îl pândeşte îl face pe controlor să simtă că poate pierde controlul. Frământările sale ascund un complex de inferioritate a cărui manifestare l-ar plasa într-o poziţie care îi subminează calităţile. Disperat de a nu pierde controlul, el ajunge, de obicei, în acele situaţii pe care nu le mai poate stăpâni. Leşinul, atacurile de panică, crizele de isterie, labilitatea emoţională sunt doar câteva exemple în care persoana obsedată de control pierde controlul asupra propriilor emoţii şi, uneori, asupra propriei vieţi.
Din dorinţa de control apar ideile obsesive, paranoia manifestată prin comportament suspicios şi ostilitate faţă de ceilalţi şi aspiraţia către perfecţiune. Controlorul se crede într-un fel Dumnezeu, aspiraţie de care are nevoie pentru a compensa sentimentul de inferioritate. Vede în oricine un potential duşman şi se situează deasupra altora prin atributele lui de superioritate. El este cel mai bun, cel mai deştept, cel mai corect, cel mai merituos. Pe scurt, când este vorba de el, totul e la superlativ. Când merge în oraş, are grijă să îşi aranjeze fiecare fir de păr din cap, este foarte atent la felul în care se îmbracă şi se afişează în societate. Obişnuieşte să răspundă la o întrebare prin altă întrebare, în loc să ofere un răspuns clar şi pertinent. Este încă o modalitate de a-şi afişa superioritatea, dar şi puterea de a-şi controla interlocutorul pe care, astfel, îl pune în dificultate. De multe ori, întârzie la întâlnire, lucru pe care nu îl face neapărat premeditat deoarece obsesia pentru control este, în mare parte, inconştientă.
Victima este un controlor mascat
In literatura de specialitate, în tipologia victimei regăsim dorinţa inconştientă de a controla. Ea
îşi foloseşte slăbiciunea pentru a-i determina pe alţii să facă ceea ce doreşte. Întotdeauna, altcineva este de vină pentru nefericirea ei şi, în consecinţă, trebuie să plătească. Iar ea va face tot posibilul pentru ca vinovaţii să răspundă de faptele lor, prin controlul subtil pe care îl exercită. Victima are o structură de personalitate dependentă, ceea ce o determină să fie, în permanenţă, în căutarea unui salvator. Din nefericire, aşa-zisul salvator este, de multe ori, un călău de care se agaţă ca de un colac de salvare. Când vede că este persecutată, se transformă, la rândul ei, într-un călău mascat, pedepsindu-şi agresorul printr-un comportament pasiv agresiv. Plânge, se lamentează, acuză şi, nu de puţine ori, ajunge la depresie. Aceasta din urmă este cel mai puternic instrument de control, de vreme ce persoana depresivă are nevoie, în permanenţă, de grija şi atenţia cuiva. Şi nu eşuează în demersul ei. Suferinţa victimei stârneşte în salvator mila şi dorinţa de a face tot posibilul pentru a sprijini o persoană care nu va fi neiciodată fericită.
Mai mult sau mai puţin, fiecare încercăm să ne influnţăm, pe cât posibil, destinul şi să controlăm acele aspecte ale vieţii care depind de noi. Dar atunci când această dorinţă devine o necesitate, când încălcăm, conştienţi sau nu, drepturile celorlalţi, când le îngrădim libertatea şi fericirea, lucrurile nu pot fi în favoarea noastră prea mult timp. Ne putem aştepta ca, într-o bună zi, ceilalţi să conştientizeze că au fost folosiţi în scopul satisfacerii unor interese egoiste şi să se îndepărteze. Este cazul să ne întrebăm dacă singurătatea este un preţ care merită plătit pentru iluzia de a deţine controlul.
Oamenii încearcă să controleze şi să manipuleze din diferite motive care au la bază, fără nicio excepţie, frica: frica de singurătate, frica de a nu fi validat şi acceptat de ceilalţi, frica de a nu-şi pierde stima de sine. Abia când dobândim încredere în noi înşine, când suntem mulţumiţi de imaginea noastră şi stima de sine nu depinde de părerea celorlalţi, putem fi liberi, cu adevărat. Controlorul nu poate fi un om liber, atât timp cât el are mereu nevoie de cineva pe care să îl poată controla. Satisfacţia pe care i-o conferă aparenta putere este pasageră şi depinde de oameni sau evenimente exterioare asupra cărora să îşi poată exercita forţa. Controlorii cu un nivel intelectual redus îşi exercită controlul cu forţa. Restul îşi folosesc puterea minţii pentru a-şi satisfice interesele egoiste. Nici unii, nici ceilalţi, nu sunt deosebiţi, în esenţă şi, în niciun caz, fericiţi.
Dorim să ne întreţinem Iluzia că deţinem controlul dacă nu asupra altora, cel puţin asupra propriei vieţi şi depunem eforturi serioase în acest sens. Desigur, până la un punct putem face acest lucru şi este firesc să întreprindem toate demersurile pentru a fi împliniţi. Însă a recurge la orice metode de control, a ne folosi de ceilalţi pe post de pioni într-un joc al manipulării denotă un complex de inferioritate care ascunde teama de a nu cădea în proprii ochi. Chiar şi atunci când ne simţim stăpâni pe viaţa noastră, pierdem din vedere că există ceva ce nu vom putea controla niciodată: moartea. Religia budistă vorbeşte despre acceptarea morţii ca pe un dat firesc, de la care nu ne putem sustrage. În fiecare zi trebuie să ne pregătim pentru moarte aşa încât, atunci când va sosi, să nu avem regrete. Să accepte ceea ce nu poate controla este, poate, cea mai mare provocare a controlorului. Dar, înainte de toate, trebuie să accepte că există lucruri pe care nu le poate controla. Negarea este încă o modalitate de a-şi întreţine iluzia controlului. Frica de moarte provine din frica de necunoscut. Privind lucrurile din această perspectivă, toţi suntem controlori, atât timp cât toţi ne temem de moarte. Când cea mai mare din temeri va fi integrată şi acceptată, ne vom elibera de dorinţa de a controla şi ne vom trata semenii după cum merită, drept egali.
Ada Cojan