Consiliere si psihoterapie

Cum să ne eliberăm de sentimentul de vinovăţie?

sentiment de vinovatie

De câte ori ai aruncat, impulsiv, vorbe la întâmplare, care au rănit pe cineva? De câte ori ai avut un comportament care a lezat şi a adus prejudicii celor apropiaţi? Şi apoi, de câte ori te-ai îngropat sub povara sentimentului de vinovăţie? Sentimentul de vinovăţie este atât de perfid şi atât de bine ascuns sub masca bunelor intenţii încât te face să fii foarte satisfăcut/ă de tine. Atât timp cât, spre deosebire de alţii, te simţi vinovat/ă că ai greşit, îţi demonstrezi superioritatea morală. Este un proces care se derulează la un nivel inconştient. Eşti convins/ă că îţi pasă de celilalţi şi că te afectează, cu adevărat, suferinţa lor. Este firesc. Să ţii cont de dorinţele şi nevoile celorlalţi, să îţi pese că ai greşit şi că i-ai rănit, demonstrează empatie. Desigur, având în vedere că nu toţi sunt capabili de empatie, este indicat să evităm generalizarea. În acest articol, nu voi aborda, însă, problematica psihopaţilor al căror conflict nu este cu ei înşişi, ci cu societatea.

Dacă vezi lucrurile din perspectiva empatiei, ai crede că sentimentul de vinovăţie este chiar necesar.

Pentru a clarifica acest aspect este bine să înţelegem, în prealabil, întregul proces.

Cum apare sentimentul de vinovăţie şi ce înseamnă, de fapt?Aparitia sentimentului de vinovatie
Încă de la Aristotel, există teoria potrivit căreia, atunci când ne naştem, mintea noastră este o tabula rasa, pe care, mai târziu, urmează a fi inscripţionate gânduri şi idei provenite din experienţă. Ruşinea, şantajul emoţional, ameninţările, sancţionările, abuzurile, acuzaţiile de tot felul pe care părintele le aruncă asupra copilului stau la originea sentimentului de vinovăţie. Încă de mici, suntem martorii emoţiilor pe care le trăiesc părinţii sau cei care ne sunt apropiaţi. Vedem că îi putem răni atunci când facem o boacănă şi alegem să ne comportăm pe placul lor, pentru a-i scuti de suferinţă. Vedem că trăirile celorlalţi depind de felul în care noi ne comportăm. Când devenim adulţi, ştim deja că nu putem fi noi înşine întrucât un comportament autentic ar atrage dispreţul şi respingerea celor din jur. Internalizăm atât de bine aceste emoţii încât nu realizăm că ele ne conduc viaţa şi că ne determină să fim doar simpli actori care îşi schimbă măştile în funcţie de piesa pe care o au de jucat. Acum parcă înţelegem şi sensul îndemnului: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi, astfel, vei cunoaşte tot universul!” Dacă, cumva, prin vorbe sau gesturi, producem suferinţă celor dragi, apare, inevitabil, sentimentul de vinovăţie.

De ce avem nevoie să ne simţim vinovaţi?
Oricât de multe realizări ar avea cineva, oricât de împlinit ar fi din punct de vedere personal şi/sau profesional, ar fi prea mult să spunem că a găsit fericirea absolută. Trăim într-o lume în care totul este relativ şi atât timp cât felul în care ne simţim este strâns legat de percepţia noastră, restabilirea echilibrului emoţional rămâne o sarcină destul de dificilă. Potrivit psihologiei adleriene, toţi suntem, într-o anumită măsură, nevrotici. Din această categorie fac parte cei chinuiţi de nemulţumiri, frustrări, sentimente de inadecvare, disperare, deznădejde, reproşuri de sine şi sentimente de vinovăţie. Psihiatrul austriac Alfred Adler era de părere că toate aceste sentimente negative au un rol protector, fiind destinate a ne apăra stima de sine. În psihologie, acest fenomen se numeşte „stratagema scăpării basma curată.”

Dacă pentru Sigmund Freud, un simptom – în acest caz vinovăţia – este o consecinţă a procesului de reprimare, la Adler problema vinovăţiei este strâns Sentiment de vinovatie, iluzia superioritatiilegată de conştiinţă. Având conştiinţă, trebuie să ne simţim vinovaţi de greşelile noastre – reale sau închipuite – pentru a ne menţine ficţiunea superiorităţii personale. „Uneori simptomele devin valoroase pentru ego deoarece ele obţin, pentru ego, nu unele avantaje, ci o gratificare narcisică la care altfel ar renunţa”, spune Adler. A recunoaşte că am greşit ne conferă sentimentul superiorităţii personale, ne dovedeşte că, de fapt, suntem bine intenţionaţi şi ne fereşte de oprobriul public. Mulţi încă se mai întreabă: „Ce va spune sau ce va crede lumea?” De ce este atât de important acest lucru? Pentru că toţi ne dorim să fim acceptaţi în societate, să ne găsim un loc şi să contăm pentru cei din jur. Pe scurt, să aparţinem. Iar dacă te-ai comportat, din punctul tău de vedere, dezaprobator, dacă ai încălcat nişte reguli sociale care sunt în dezacord cu logica ta privată, ai intrat într-un conflict cu propria conştiinţă. „Nu putem gândi, simţi, dori sau acţiona fără perceperea unui scop.” (Alfred Adler). Acest conflict nu este altceva decât o tentativă masochistă de salvare a egoului prin suferinţă. Judecând lucrurile din această perspectivă, devenim conştienţi că, sub masca bunelor noastre intenţii, se ascund, în realitate, frica şi egoismul.

Toţi suntem bântuiţi, în anumite momente, de gânduri şi emoţii negative. Problema apare atunci când le permitem să ne conducă viaţa, afectându-ne pe diferite paliere ale existenţei (job, familie, societate). Este normal să îţi asumi responsabilitatea propriilor greşeli, să îţi recunoşti vina, însă dacă trăieşti într-un permanent conflict interior care te macină şi îţi consumă energia, înseamnă că ai trecut graniţa spre nevroză.

Ce putem face pentru a prelua conducerea?
Să recunoaştem şi să acceptăm că nu suntem perfecţi. Şi nici nu trebuie să fim. Perfecţiunea este o iluzie iar autosuficienţa ne împiedică să evoluăm. „Există unele lucruri frumoase care păstrează mai multă strălucire când rămân imperfecte decât când sunt desăvârşite”, scria La Asuma-ti vinaRochefoucauld. A recunoaşte că am greşit nu este acelaşi lucru cu a ne simţi vinovaţi. Învăţarea responsabilizării presupune maturizare şi asumarea greşelilor. Recunoscându-ne vina în ochii noştri şi ai celorlalţi, avem controlul asupra vieţii noastre. Procesul de învăţare se desfăşoară prin încercare şi eroare. Ceea ce contează este să învăţăm din greşeli, să nu ne mai lăsăm copleşiţi de vinovăţie şi, ori de câte ori ne vom afla în faţa unei situaţii similare, să acţionăm diferit. Noi, ca oameni, nu putem funcţiona adecvat în lipsa unei conştiinţe sociale, ale cărei principii le-am internalizat încă din primii ani de viaţă. În lipsa conflictului dintre logica privată şi simţul comun, ordinea socială şi păstrarea relaţiilor de ajutor reciproc între oameni ar fi imposibil de menţinut. Însă conflictul trebuie înţeles şi rezolvat la nivel de sine.

Înainte de a încheia acest articol, este important să facem o disctincţie între autoresponsabilizare şi responsabilitatea pe care ne-o asumăm pentru ce simt sau ce gândesc alţii. Este destul de dificil să catalogăm drept greşeală un anumit comportament, chiar în condiţiile în care a lezat pe cineva. În şedinţa de psihoterapie, specialistul, ca om de ştiinţă, are obligaţia să analizeze „condiţia subiectivă” a clientului. Acest aspect se referă la situaţia de viaţă în care se află clientul şi la simptomele de care suferă. Percepţia fiecăruia este subiectivă şi, din acest motiv, vedem lucrurile diferit. Cineva îţi poate reproşa că se simte rănit în urma unei discuţii aprinse, în timp altcineva nu se va simţi afectat în niciun fel. Felul în care gândim şi ne gestionăm emoţiile depinde numai de noi. Asumă-ţi responsabilitatea pentru vorbele şi faptele tale, dar nu te încărca cu emoţiile şi acuzele celorlalţi.

Atunci când vom înţelege semnificaţia cooperării izvorâte din conştiinţa morală care ne îndreaptă spre binele semenilor noştri, vom reuşi să păstrăm un echilibru între logica privată şi simţul comun. Sentimentul de vinovăţie nu este constructiv nici pentru noi şi nici pentru cei din jur. El provine dintr-o conştiinţă slab dezvoltată care îi permit individului să se protejeze pe sine şi să evite riscul sau eşecul prin fuga de responsabilitate. Aşa putem înţelege sensul cuvintelor lui Nietzsche: „Remuşcarea este indecentă”.

Nu este suficient să recunoşti că ai greşit doar pentru a fi acceptat. Nu este suficient nici să regreţi în tăcere şi penitenţă, în speranţa că vei dobândi, cândva, iertarea. Regretele sincere şi asumarea responsabilităţii pentru faptele tale îţi vor aduce o conştiinţă eliberată şi posibilitatea ca, data viitoare, să procedezi mai bine.

Ada Cojan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cele mai recente articole
Comentarii recente

    <script type=”text/javascript” src=”//downloads.mailchimp.com/js/signup-forms/popup/unique-methods/embed.js” data-dojo-config=”usePlainJson: true, isDebug: false”></script><script type=”text/javascript”>window.dojoRequire([„mojo/signup-forms/Loader”], function(L) { L.start({„baseUrl”:”mc.us20.list-manage.com”,”uuid”:”54200ef39a1843e3255f02cf4″,”lid”:”4244c75a86″,”uniqueMethods”:true}) })</script>

    Primeste informatii utile

    Mailchimp Signup Form
    Share via
    Copy link
    Powered by Social Snap