Consiliere si psihoterapie

De ce suntem vulnerabili în faţa pericolelor?

Legătura dintre interes social, izolare şi restricţii

Gemeinschaftsgefühl… un cuvânt care pare a nu ne spune nimic la prima vedere, dar cu o semnificaţie atât de puternică. Cuvântul este în limba germană, iar în traducere înseamnă interes social, sintagmă care pare a ne fi străină. Pentru cine vrea să pătrundă mai bine sensul acestei expresii, trebuie menţionat că interesul social se referă la interes în interesul celuilalt, înclinaţia către binele comun. Alfred Adler vorbeşte despre dorinţa fiecărui individ de a avea un scop în viaţă. Acest scop conferă un sens vieţii, ne face să ne simţim utili şi ne oferă oportunitatea de a fi validat de ceilalţi. Ce se întâmplă însă când nu mai primim validare din partea celorlalţi? Când suntem nevoiţi să trăim izolaţi unii de alţii şi singura validare pe care o putem primi poate veni doar din partea noastră? Ce se întâmplă când ne trezim singuri, departe de familie şi prieteni, pe un tărâm străin, ameninţat de pericole?

Egoismul în detrimentul interesului social
În momentele în care simţim că pierdem controlul asupra vieţii noastre sau, mai mult, că viaţa ne este ameninţată de un pericol iminent, interesul social pare a trece pe un plan secundar. Începe lupta pentru supravieţuire, unde egoismul este cel care ne dictează comportamentul. Viaţa celor dragi contează mai puţin decât propria noastră viaţă, chiar şi dorinţa de a-i mai vedea o dată şi a petrece câteva momente cu ei poate deveni un scop egoist. Sunt momente în care interesul social pare a-şi pierde semnificaţia. Întrebarea este: “A existat vreodată?”

În momente extreme, singurătatea şi izolarea pot deveni mai ameninţătoare decât orice pericol. Atunci, prin orice metode, căutăm pârghii care să ne aducă înapoi la cei dragi. În spatele lor, se află frica de a fi liberi. Această frică duce la suprimarea totală a interesului social – în cazul în care a existat vreodată – şi ne împiedică să vedem în perspectivă. Grija şi dorinţa de a-i proteja pe cei apropiaţi dispare pentru a face loc scopului egoist de a elimina singurătatea şi frica. Ne este teamă de singurătate pentru că izolarea ne face vulnerabili şi ne aduce în incapacitatea de a deţine controlul. Devenim vulnerabili în faţa greutăţilor vieţii, în faţa provocărilor de zi cu zi, a bolilor şi, în final, a morţii. Aceasta din urmă este marele controlor căruia trebuie să i ne supunem, în cele din urmă, atât timp cât nu există nicio şansă de a fugi sau de a învinge. A ne apăra de moarte prin fuga de singurătate devine, în aceasă ipoteză, o iluzie. Dar o iluzie, care, odată întreţinută, ne oferă acel confort psihic de care avem nevoie. Până unde putem merge pentru a ne menţine iluzia? Ar putea, oare, restricţiile impuse să ne oprească?

Factorii care influenţează modul de a reacţiona la restricţii
La constrângere, oamenii reacţionează diferit, în funcţie de structura lor de personalitate, de vârstă, religie, background cultural şi/sau etnic. Copilul care, de mic, a dezvoltat o atitudine rebelă, în încercarea de a obţine o poziţie privilegiată în familie sau ca reacţie la atitudinea unui părinte autoritar, cel mai probabil îşi va păstra acest comportament şi la maturitate. Cel care, dimpotrivă, a devenit supus pentru a fi acceptat şi a-şi găsi un loc în familie, va accepta mai uşor o restricţie, fără însă a suferi mai puţin. Când este vorba de restrângerea drepturilor sau interdicţii, nici unul, nici celălalt, nu se vor supune cu plăcere.

Din punct de vedere al personalităţii, persoanele extrovertite simt nevoia să interacţioneze mai mult cu ceilalţi şi suportă mai greu măsuri precum izolarea, în timp ce introvertiţii se simt mai confortabil atunci când petrec timp cu ei înşişi, fapt care le poate fi de ajutor în momentele de izolare.

Cât priveşte vârsta, există două categorii de persoane extrem de afectate de măsurile severe: adolescenţii şi vârstnicii. Adolescenţii sunt, probabil, categoria cea mai expusă efectelor psihologice ale izolării. Deprivaţi de apartenenţa la grupul unde şi-au câştigat un loc şi unde se simt semnificativi, aceştia interpretează orice restricţiue ca pe o pedeapsă şi reacţionează prin revolte la care părinţii cu greu pot face faţă. În multe cazuri, nici măcar în situaţii obişnuite de viaţă părinţii nu sunt percepuţi ca aliaţi, cu atât mai mult în condiţii extreme de izolare, în scopul prezervării siguranţei proprii. Sunt momente în care presiunea psihică este mare şi, asupra adolescenţilor, poate avea, drept consecinţă, depresie, anxitate şi stres posttraumatic.

Pentru persoanele în vârstă, izolarea devine apăsătoare încă din clipa în care îşi încetează activitatea profesională. Ei îşi găsesc, totuşi, un refugiu în interacţiunile cu ceilalţi, de obicei de aceeaşi vârstă şi în activităţile pe care le practică împreună. Deprivaţi de aceste drepturi, ei trăiesc momente acute de tristeţe, panică, nelinişte şi chiar depresie.

O altă categorie afectată sunt persoanele active profesional. Atât timp cât orientarea profesională le oferă un sens şi un scop în viaţă, iar un factor important care stimulează stima de sine este prestaţia la locul de muncă, izolarea socială îşi va arăta efectele într-un timp relativ scurt. Dacă la toate acestea adăugăm atenţia acordată copilului de-a lungul întregii zile şi imposibilitatea de a mai petrece timp de calitate cu alte persoane în afară de familie, vom avea un peisaj presărat cu posibile conflicte, stres, anxietate, nerăbdare şi insomnie.

Modul în care oamenii reacţionează la restricţii şi la măsuri punitive depinde, bineînţeles, şi de caracteristicile unui popor. Latinii – din care face parte şi poporul roman – sunt expansivi, emoţionali, orientaţi foarte mult către interacţiunile sociale şi, prin urmare, întâmpină mari dificultăţi în acceptarea restricţiilor. La polul opus se află popoarele germanice, mai rezervate în atitudine şi comportament, mai disciplinate, acestea supunându-se ordinelor cu mai multă uşurinţă.

Adaptabilitatea – miracolul geneticii
În vremuri de restrişte, oamenii au demonstrat că au capacitatea înnăscută de a se adapta mediului. Acest lucru se datorează mutaţiilor genetice şi procesului de selecţie naturală în urma căruia rămân acele gene capabile să producă adaptarea, în scopul supravieţuirii speciei. Iată un motiv suficient pentru a nu ne lăsa cuprinşi de frică şi disperare atunci când specia ne este ameninţată. Faptul că oamenii s-au adaptat, de-a lungul vremurilor, unor condiţii greu de îndurat, ar putea fi liniştitor. Paradoxal, unii şi-au găsit libertatea în puşcărie, supracompensând pierderea anumitor drepturi. Imigranţii au fost nevoiţi să se adapteze la culturi şi mentalităţi diferite, la alte moduri de interacţiune socială. Cu toate acestea, deprinderea unui nou comportament nu a atras cu sine schimbarea structurii de personalitate. În faţa izolării şi a interdicţiilor, reacţionăm în funcţie de felul în care ne-am construit stilul vieţii. Cu siguranţă, la un moment dat, toţi simţim nevoia de petrece clipe cu noi înşine. Însă când această perioadă se prelungeşte prea mult sau când ne sunt impuse restricţii, consecinţele vor fi evidente pe plan psihic, comportamental şi chiar fizic.

Interesul social sub semnul întrebării
Toţi trăim, mai mult sau mai puţin apăsător, consecinţele izolării, iar instinctul de conservare ne împinge spre dezvoltarea unor modalităţi diferite de a compensa timpul pe care, cândva, îl alocam interacţiunilor sociale. Diferenţa trebuie operată la nivel de concept întrucât interacţiunile sociale şi interesul social sunt două lucruri diferite. După cum spuneam la început, suntem înlinaţi spre contactul cu ceilalţi din scopul egoist de a fugi de singurătate. Interesul social, însă, se referă la contactul cu semenii noştri în scopul binelui comun. Atunci când ne pasă, cu adevărat, de cei dragi, putem să păstrăm, un timp, distanţa, pentru propria lor siguranţă. Epidemia de coronavirus a scos la iveală personalitatea reală a oamenilor. La graniţă s-au format cozi de maşini care aşteaptă să intre în ţară, pădurile sunt defrişate, magazinele jefuite, infractorii profită de naivitatea oamenilor pentru a le oferi, gratuit, măşti stropite cu chimicale şi a-i deposeda, ulterior, de bunuri. Pericolele care ne ameninţă viaţa nu sunt cele care ne transformă, ci care ne dezbracă de măşti pentru a ne arăta, în faţa tuturor, aşa cum suntem în realitate. Abia în condiţii extreme, realizăm cine suntem cu adevărat. Iar atât timp cât lipsa interesului social va exista, progresul civilizaţiei noastre la nivel de conştiinţă rămâne sub semnul întrebării.

Ada Cojan

Mulţumiri www.unsplash.com pentru fotografie!

În cazul în care crezi că acest articol ar fi util şi prietenilor tăi, îl poţi distribui, cu un clic pe butoanele de mai jos.

Iar dacă te simţi copleştit din punct de vedere emoţional, dacă ai stări de panică, anxietate, depresie, găseşti datele mele pe pagina Contact.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share via
Copy link
Powered by Social Snap