„În pat cu duşmanul”

Egalitatea dintre femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare de care ar trebui să ţinem cont într-o societate civilizată. În virtutea acestor valori, femeia încă mai luptă să câştige cât mai multe drepturi, în timp ce bărbatul urmăreşte să îşi păstreze privilegiile. Pentru cucerirea unei poziţii superioare, relaţiile dintre cele două sexe se transformă în lupte de putere, unde femeia rămâne cu două variante: fie devine victimă, fie amazoană. În tot acest scenariu, bărbatul luptă să aibă ultimul cuvânt. De ce ne comportăm în acest fel şi cum putem dobândi armonia în relaţii? Cum putem păşi în afara câmpului de luptă şi să câştigăm, drept trofeu, liniştea şi armonia?

Societatea, aşa cum este structurată în prezent, nu pune mare preţ pe valorizarea femeii, ba dimpotrivă. Femeia, cu toate că şi-a demonstrat din plin talentele şi abilităţile în căsnicie, la locul de muncă, în business sau în creşterea copiilor, încă mai poartă stigmatul unei fiinţe inferioare. Este o etichetă pe care o poartă, uneori cu resemnare, alterori cu revoltă. Dar chiar şi această resemnare care o plasează pe femeie în rolul de victimă poate fi folosită ca armă împotriva sexului opus. Să te victimizezi pentru a domina este o manipulare subtilă şi un mecanism inconştient, singura metodă prin care femeia fragilă şi vulnerabilă se poate apăra atunci când se simte atacată.

Pe de altă parte, bărbatul, cu toate privilegiile de care se bucură, nu poate spune că şi-a găsit liniştea. El este într-o stare de continuă alertă pentru a-şi păstra statutul, devalorizând femeia şi preamărindu-se pe el. Iar femeia, la rândul ei, va lupta să subjuge bărbatul numai pentru a-şi apăra poziţia pe care şi-o simte ameninţată.

„Toate problemele omeneşti îşi cer rezolvarea în spiritul dorinţei pentru putere.” (Alfred Adler)

Protestul viril ca dorinţă de a atinge desăvârşirea
Nevroticii sunt oameni gata să se angreneze, oricând, într-o luptă nevrotică cu cei pe care îi percep ca pe o ameninţare, în dorinţa de a creşte sentimentul propriei valori. În realitate, sunt doar speriaţi, trişti şi vulnerabili, hrănindu-se cu iluzia puterii şi cu falsa impresie că ei deţin controlul. Sub imperiul ficţiunii călăuzitoare caracteristice nevroticilor, aspiră la statutul de bărbat sau femeie desăvârşită, apelând la manevre detestabile. Încercând să se situeze deasupra celorlalţi, folosesc cuvinte jignitoare, mint, sunt cuprinşi de gelozie, înşeală, bărbatul ajungând să profite şi de însuşiri cu care natura nu a înzestrat-o pe femeie, precum forţa fizică. Acest comportament se numeşte protest viril şi exprimă dorinţa de a atinge desăvârşirea. În spatele lor se ascunde, întotdeauna, un copil speriat care s-a simţit vulnerabil în faţa abuzurilor sau care, neglijat fiind, nu mai putea aştepta ca ceilalţi să îi satisfacă dorinţele. La acestea se mai poate adăuga inferioritatea de organ care se exprimă sub forma problemelor de sănătate. Copilul, încă de mic, se poate confrunta cu afecţiuni organice care pot fi însoţite de o inferioritate a organelor sexuale. Toate aceste neajunsuri îl vor determina să se angreneze într-o luptă pentru afirmare şi să îşi creeze mecanisme de creştere a sentimentului propriei valori, prin supracompensare psihică sau îl pot determina să se izoleze şi să găsească în simptom o scuză convenabilă pentru eşecul lui.  În dorinţa de supremaţie, ca manifestare a protestului viril, nevroticul decide să îşi satisfacă singur dorinţele, prin orice metode. Aceştia sunt oamenii pentru care care sintagma „Scopul scuză mijloacele” devine deviza călăuzitoare care le justifică comportamentul imoral, caracteristic epocii în care trăim şi care se poate observa în toate păturile sociale. La locul de muncă este şeful autoritar care profită de funcţia lui pentru a-şi umili subalternii sau colegul care bârfeşte pe la colţuri, dobândind un statut privilegiat în faţa şefului şi punându-şi, astfel, colegii, într-o poziţie inferioară. În relaţia de cuplu este partenerul care îşi demonstrează superioritatea prin perversiuni, impotenţă sau frigiditate, ejaculare precoce, masturbare compulsivă, frica de sexualitate, frica de naştere, relaţii extraconjugale sau agresivitate îndreptată împotriva partenerului. Într-o familie, poate fi grija excesivă cu privire la alţi membri care, în opinia nevroticului, nu pot avea grijă de ei, drept pentru care au mereu nevoie de alţii, superiori lor şi mult mai capabili: salvatorii.

Complexul Casanova şi Don Juan
Cei care doresc să domine, vor alege partenere aflate sub nivelul lor, fie că e vorba de femei mult mai tinere, de fete de la ţară sau de prostituate. În goana lor de a obţine supremaţia, devin veritabili don juani care, urmărind succesele facile, nu duc nimic la bun sfârşit. La fel ca poligamii, aceştia sunt oameni laşi şi egoişti care îşi pot salva stima de sine doar printr-o nouă cucerire.

În copilărie, ne identificăm cu acele persoane pe care le luăm drept model sau care prezintă o semnificaţie importantă pentru noi. Aceste persoane sunt, înainte de toate, părinţii sau cei care ne îngrijesc. Primul născut în familie se identifică, de obicei, cu părintele de acelaşi sex. Băieţii, însă, au mai multe patternuri. Modelul lor poate fi mama, sora, vecina, profesoara sau personalităţi din reviste. Aceste imagini vor rămâne în mintea lor la un nivel inconştient şi vor fi justificarea pentru relaţiile lor extraconjugale de mai târziu. Se vor transforma fie în Casanova, fie în Don Juan, ambii în căutare de femei care să le confirme superioritatea. Casanoviştii, spre deoseibire de ceilalţi, iubesc cu nesaţ, cred în povestea lor de dragoste, se aprind repede însă sunt inconstanţi. La final, şi unii, şi ceilalţi, sunt nemulţumiţi de cuceririle lor pentru că au nevoie, în permanenţă, de o nouă validare care să le crească stima de sine. Pentru ei, femeia este scopul securizant care îi ajută să depăşească sentimentul de insecuritate şi inferioritate.

Femeia nevrotică, la rândul ei, are propriile instrumente prin care urmăreşte să câştige un loc privilegiat în cuplu. Testele şi sacrificiile la care femeile îşi supun partenerii reprezintă lupta lor pentru o aparentă egalitate. Dacă femeia are o imagine de sine negativă, va face tot posibilul să domine, să fie superioară bărbatului, se va victimiza, va căuta nod în papură, va urmări să câştige cât mai multe drepturi. Oricât de greu ne-ar fi să credem şi oricât de şubredă ar părea această ipoteză, în mâna femeii aparent lipsite de apărare, submisivitatea şi victimizarea sunt instrumente de control. În tentativa de a înlănţui bărbatul, trăsăturile ei devin de-a dreptul masochiste.

Statutul privilegiat pe care ţi-l dă răzbunarea

Când suntem copii, ne-am dori să fim oameni maturi. Este un fapt normal. Copilul cu trăsături nevrotice manifestă, de timpuriu, tendinţe de ostilitate, rebeliune făţişă sau pe ascuns sau agresivitate, în dorinţa lui de a fi mai puternic şi mai mare. Această dorinţă de superioritate se poate manifesta şi sub forma unui comportament copilăresc. Mai târziu, va dori să se distingă de ceilalţi prin profesie, felul de a se îmbrăca sau prin sentimentul moral, valori pe care le va proclama ostentativ şi le va duce la extrem. Desigur, cu toţii ne dorim să ne dezvoltăm profesional, să avem o vestimentaţie care să ne reflecte personalitatea, iar valorile morale constituie baza pe care se clădeşte o societate. Pentru persoana nevrotică, însă, acestea sunt mecanisme de supracompensare în lipsa cărora nu se mai poate defini pe sine. Iar atunci când el suferă, drept răzbunare, îşi va dori să sufere şi celălalt, pentru a obţine, astfel, egalitatea. El rămâne blocat într-una dintre cele patru etape ale luptei de putere din copilărie. Dacă nu obţine atenţia dorită, se angrenează într-o luptă de putere cu părintele, iar dacă nici această luptă nu îi oferă vreun beneficiu, trece la răzbunare. Cu cât complexele lui sunt mai mari, cu atât dorinţa de a se răzbuna va fi mai mare. Este un proces care amorţeşte raţiunea, în timp ce partea afectivă domină. În momente cu adevărat dificile, omul este capabil să acţioneze în moduri pe care nici nu şi le-ar fi imaginat. Să nu uităm că soldaţii care au fost trimişi să lupte pe front, nu erau criminali, ci oameni consideraţi normali din punct de vedere psihologic. Şi, totuşi, au fost capabili să ucidă, în numele dreptăţii, atunci când au luat act de ameninţarea inamicului, iar scopul a fost răzbunarea.

„Un alt mod de a compensa sentimentul inferiorităţii e ascensiunea spre putere.” (Alfred Adler)

Masculin şi feminin ca manifestări ale superiorităţii şi inferiorităţii
Cine iniţiază lupta, este un om slab. Un om care ascunde, chiar şi de el însuşi, frustrări, dezamăgiri, dorinţe şi aspiraţii neîmplinite. Dorinţa de a învinge devine o nevoie fără de care stima lui de sine rămâne la un nivel inferior. Indiferent că războiul este purtat pe front, acasă sau la locul de muncă, toţi sunt mânaţi de acelaşi scop: dorinţa de a fi sus şi de a-i plasa pe ceilalţi într-o poziţie inferioră. Axa sus – jos reflectă tocmai cele două aspecte (superior – inferior). Din perspectivă adleriană, a fi sus înseamnă a fi superior, masculin, în timp ce a fi jos înseamnă să fii inferior, feminin. Această perspectivă se regăseşte şi în interperarea viselor, unde zborul, alpinismul, urcatul scărilor, divinitatea la care accedem prin reprezentanţii ei – Iisus, Fecioara Maria, Dumnezeu, îngerii – poate evidenţia un complex de superioritate, în timp ce căderea sau alunecarea în prăpastie – şi, în genere, tot ceea ce reprezintă mersul în jos – pot fi o reflectare a sentimentului de inferioritate. Ca un alt exemplu, în terapie, agorafobia poate fi interpretată ca frică de a coborî din înălţimi, iar depresia ca răzbunare împotriva unei lumi percepute ca ostilă.

Sus şi jos, masculin şi feminin, inferior şi superior sunt axe diametral opuse. Şi, totuşi, la un anumit nivel, se întrepătrund. Bărbaţii au şi caracteristici feminine pe care ar trebui să le recunoască şi să le accepte. Femeia ar trebui să îşi definească feminitatea şi să găsească un echilibru între rolul de femeie, şi manifestările ei de masculinitate. Unde trasăm limita? Într-o relaţie care se presupune a fi de egalitate, aceasta ar trebui să fie, probabil, la intersecţia negocierilor. Abia atunci când atât femeia, cât şi bărbatul, vor admite că sunt egali în drepturi şi obligații, va fi loc de negociere. Până atunci, orice relaţie se va rezuma la lupta nevrotică pentru putere, unde fiecare îşi concentrează forţele pentru atacarea celuilalt şi pentru crearea unui scut de protecţie, o luptă soldată cu pierderi de ambele părţi, cu un consum inutil de energie, şi, bineînţeles, cu victime.

Ada Cojan

În cazul în care crezi că acest articol ar fi util şi prietenilor tăi, îl poţi distribui, cu un clic pe butoanele de mai jos.

Iar dacă ai dificultăţi în orice fel de relaţii (de cuplu, de familie, la locul de muncă), contactează-mă. Îţi voi oferi tot suportul meu.

Mulţumiri www.unsplash.com pentru fotografie!