Fiecare persoană care a ajuns, la un moment dat, în rolul de părinte, s-a străduit să îşi educe cât mai bine copilul. Este un fapt care nu poate fi contestat. De multe ori, această educaţie a fost transmisă fie prin viu grai, de la o generaţie la alta, fie prin preluarea unui model parental lipsit de principii ştiinţifice solide. Rezultatele se pot vedea cu ochiul liber: copii îndărătnici, ţâfnoşi, agitaţi, agresivi, necooperanţi sau, dimpotrivă, trişti, izolaţi şi singuri. Pentru a pune capăt acestei stări de fapt este necesar să ne educăm, ca părinţi, pentru a putea transmite copiilor noştri valori morale, sănătoase şi un comportament demn de urmat.
Un copil îşi dezvoltă personalitatea în cadrul unui grup, iar primul grup cu care acesta ia contact este familia care îl creşte şi care trebuie să îi asigure condiţiile necesare unei dezvoltări armonioase. El se simte, încă de la început, inferior în relaţia cu părinţii săi de a căror grijă şi atenţie depinde. Pentru a-şi găsi un loc şi o semnificaţie în familie, el va recurge la acele comportamente care funcţionează. De exemplu, dacă are nevoie de atenţie, va şti că isteria sau bătutul din picioare îl vor determina pe părinte să îl certe. Dacă observă că acesta este singurul mod în care va capta atenţia, îl va repeta de fiecare dată, în ciuda inistenţelor disperate ale părinţilor care vor încerca să îl convingă că nu se cade să se comporte în acest fel.
Am fost învăţaţi că educaţia se face cu forţa. Că noi, ca părinţi, suntem superiori copiilor şi că, atât timp cât avem grijă de ei, trebuie să se supună. Din nefericire, comportamentul autoritar pe care l-am învăţat de la părinţii noştri nu poate avea rezultate eficiente decât pe termen scurt. Pe termen lung, acest tip de educaţie va da naştere la un comportament rebel, de nesupunere, singura armă pe care copilul învaţă să o folosească împotriva celor care îl “atacă”. Acest comportament se desfăşoară în patru etape.
- Atenţia
Comportamentul copilului are, întotdeauna, un scop. Scopul lui, în această fază, esteatragerea atenţiei. Aunci când copilul nu primeşte încurajări din partea părinţilor, încearcă să le capteze atenţia, pentru a-şi redobândi încrederea în sine. Copilul nu este conştient de comportamentul lui deviant şi manipulator. Noi, însă, ca părinţi, ar trebui să îl depistăm la timp şi să evităm a-i face jocul. În loc să interpretăm gestul lui ca un atac la propria persoană şi să îi interzicem sau să îl pedepsim pentru un anumit comportament, ar trebui să doptăm o poziţie obiectivă. Acest lucru înseamnă să nu îi oferim tocmai ceea ce speră să obţină prin felul lui greşit de a se comporta. Dacă ţipă sau se comportă neadecvat atunci când vin musafiri în vizită, îi putem lăsa dreptul de a decide singur. Poate sta cu noi dacă este liniştit. În caz contrar, îl vom duce la bunici. Lasându-I copilului posibilitatea de a alege, nu va mai trebui să ne batem capul cu faza a doua.
- Puterea
Cu cât un copil este mai criticat pentru comportamenul lui, cu atât va repeta acelcomportament. El se va încăpăţâna în încercarea lui de a demonstra că ceilalţi nu îl pot convinge sau obliga să facă ce vor ei. Părintele, la rândul lui, va riposta, dorind să îşi impună autoritatea şi să convingă copilul să se comporte aşa cum se cuvine. Rezultatul este un conflict şi, la fel ca în orice conflict, dacă unul dintre cei doi se retrage, celălalt rămâne fără oponent. Când copilul vede că nu mai există nimeni care să îi dea atenţie sau să se lupte cu el, va înţelege semnificaţia şi avantajele cooperării. Va şti că aceasta este singura metodă de a-şi găsi locul în familie şi va învăţa să îşi respecte părinţii. În acest fel, se va deprinde să manifeste un comportament adecvat şi în public. Copilul se comportă, în societate, la fel cum se comportă şi acasă. Dacă începe să atragă atenţia într-un loc public, cel mai indicat lucru este să îl retragem din acel loc.
Luptele de putere pot fi purtate nu numai cu părinţii, ci şi cu fraţii. Pentru un părinte este greu să stea deoparte în cazul unui conflict între fraţi. Însă atunci când intervenim, îi deprivăm de posibilitatea de a-şi rezolva singuri neînţelegerile şi de a şti cum să gestioneze, atunci când vor devein adulţi, astfel de situaţii.
Dacă un părinte ia partea copilului abuzat, îl va pune pe agresor într-o situaţie de inferioritate, iar cel agresat va învăţa să îşi folosească slăbiciunea pentru a câştiga anumite beneficii. Fără intervenţia părinţilor, copiii vor putea învăţa diplomaţia, cooperarea, egalitatea şi vor avea posibilitatea să dezvolte relaţii bazate pe respect reciproc. Staţi fără grijă, nu se vor întâmpla accidente majore. Însă dacă părinele îşi vede copilul cu un obiect periculos în mână, are dreptul să i-l retraga imediat. - Răzbunarea
Când copilul îşi dă seama că nu poate obţine ceea ce doreşte prin atragerea atenţiei şi călupta de putere nu dă rezultate, când se simte rănit, trece la faza următoare: răzbunarea. “Oamenilor nu le pasă de mine, dar cel puţin pot face lucruri prin care să ripostez atunci când sunt rănit”. Acesta este mecanismul inconştient din mintea copilului care, în dorinţa lui de a aparţine, adoptă un comportament greşit. Părintele se simte depăşit de situaţie, rănit şi poate avea impresia că are un copil foarte dificil. Dacă vom intra în luptă de putere cu el, îi vom întări comportamentul negativ deoarece el va şti că, numai în acest fel, va putea obţine atenţia părintelui. Răzbunarea vine ca urmare a pedepsei pe care copilul o percepe ca injustă. Într-un sistem bazat pe inegalitate, recompensa şi pedeapsa sunt aplicate dintr-o poziţie de superioritate. Într-o organizare democratică, toţi membrii familiei înţeleg că sarcinile trebuie împărţite, că fiecare trebuie să îşi aducă contribuţia la bunăstarea familiei. Când copilul va face lucruri doar pentru a fi recompensat, îşi va pedepsi părinţii, iar dacă ei îl vor pedepesi, acesta se va răzbuna, la rândul lui. Copiii vor drepturi egale cu părinţii, însă trebuie să ştie că acestea vin la pachet cu obligaţiile.
- Neputinţa
Când copilul, la epuizarea celor trei faze, nu a obţinut niciun rezultat, va trece la ultimaetapă: neputinţa. Dacă nici prin răzbunare nu îşi găseşte locul în familie, fără încurajarea părintelui, acesta se retrage. Copilul va refuza să îşi asume sarcinile care îi revin şi toate acestea vor cădea în cârca părintelui. De exemplu, va face temele în locul lui. Descurajat, copilul îşi va imagina că, atât timp cât nu poate să facă faţă sarcinilor care i se impun, va fi mai bine dacă nu face nimic. Frica de a nu greşi, teama că ar putea să nu fie primul din clasă, solicitările exagerate ale părinţilor, posibilitatea de a se face de ruşine sau neputinţa de a face un lucru pot aduce copilul în situaţia de a se izola. El nu va mai fi receptiv la sugestiile părintelui, acesta din urmă simţindu-se complet neajutorat. În această situaţie, părintele trebuie să încurajeze, treptat, copilul, să îşi recunoască greşeala, să îşi ceară scuze şi să caute, împreună, o soluţie.
Trebuie să avem curajul de a fi imperfecţi şi să le permitem copiilor noştri să greşească. Atunci când învaţă primii paşi, părintele îi lasă copilului libertatea de se mişca singur. Rolul unui părinte este acela de a ghida, nu de a impune. Din perspectiva analizei tranzacţionale, vedem relaţia noastră cu copiii în felul: „Eu sunt ok, tu nu eşti ok.” Din nefericire, în multe familii, sentimentul de inferioritate al părintelui îl pune pe acesta în situaţia de a supracompensa, rezultatul fiind impunerea propriei sale dorinţe într-un mod autoritar, la care copilul va reacţiona prin ripostă. Spre deosebire de războaiele de tranşee, în lupta dintre părinţi şi copii nu există învingători, ci doar învinşi. Iar cei învinşi sunt, deopotrivă, părinţi şi copii.
În societatea autocrată, educaţia era făcută cu parul. Expresii ca: „Tu să taci, eu vorbesc”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „Bătaia e ruptă din rai” sau „Unde dă mama, creşte” erau la ordinea zilei. Astăzi, ele nu mai sunt acceptate, tacit, de noua generaţie. Este un model care nu mai funcţionează şi care se cere înlocuit de o educaţie democratică. Când vom pune bazele unei noi educaţii bazate pe cooperare şi respect reciproc, când vom înţelege că toţi mebrii unei familii sunt egali prin drepturile fundamentale dobândite prin naştere, când vom şti să ascultăm copilul, nu să îi vorbim, vom avea relaţii armonioase în familie.
În cazul în care consideri că acest articol ar fi util şi altora, te invit să îl distribui, cu un clic pe butoanele de mai jos.
Iar dacă ai dificultăţi în relaţia cu copilul, contactează-mă. Îţi voi oferi tot suportul meu.