Ne-am nascut in pacat. Asta afirma biserica ortodoxa. Daca ar fi sa iau in serios luminatele capete bisericesti nicio ploaie nu ar putea spala mizeria cu care ma improasca si m-as simti nedemna de iubire si respect. La naiba, as avea impresia ca nu merit nici macar sa respir. Unde este iubirea pentru Dumnezeu cand ei nu ne invata nici macar sa ne iubim pe noi insine?
Biserica este, astazi, doar una dintre institutiile statului care exercita un abuz asupra femeilor pe care le pastoresc. Femeia e cea spurcata si ispita care l-a impins pe Adam in pacat. Daca Adam era putin inteligent poate nu ar fi fost o tinta atat de usoara.
Avem de-a face cu o institutie periculoasa prin puterea manipularii pe care continua sa o exercite, respingand acele religii si practici spirituale care ne-ar ajuta sa ne luminam si sa scapam, astfel, de sub jugul bisericesc. Este o institutie care a cultivat in noi instinctul de turma, si apoi, pe cel de vinovatie. Ne insusim idei care nu ne apartin, le acceptam ca pe produsul propriei mintii si apoi ne ghidam viata dupa ele, construindu-ne o falsa realitate.
Persecutia femeilor in tarile subdezvoltate
Lucrurile sunt si mai condamnabile in tarile din lumea a Treia. In numele traditiei, in anumite tari din Africa de Vest femeile sunt pur si simplu mutilate. La doar cateva saptamani dupa ce se nasc, acestora le este cusut vaginul si le sunt taiate labiile si clitorisul. Procedura barbara realizata, aparent, cu scop umanitar – fetele vor fi pure si modeste – are, de multe ori, urmari tragice, cea mai grava dintre acestea fiind moartea. Potrivit localnicilor, in acest fel femeile isi vor pastra virginitatea pana la casatorie si nu vor mai fi stapanite de dorinte sexuale.
Lucrurile nu stau mai bine nici in lumea islamica, unde femeia – sclava unei societati patriarhale – este persecutata dupa 
litera Coranului. Suprematia barbatului este evidenta in manifestarile pe care acesta are dreptul sa le exercite asupra ei. Femeia devine astfel, prin constrangerile cadrului legal, supusa in fata sotului, in caz contrar acesta avand dreptul sa o pedepseasca aspru. Evident, suntem tentati sa ne intrebam cum anume se poate demonstra nesupunerea femeii in fata barbatului. Iar daca femeia care inseala are parte de pedeapsa, barbatul se lafaie in haremul lui, cu gandul la promisiunea iluzorie a unui Rai plin de virgine.
Ce sa mai vorbim de excluderea femeilor din domeniul public, inclusiv din viata religioasa? La baza acestor masuri stau argumente precum menstruatia si capacitatea femeii de a aduce pe lume copii. Este de la sine inteles ca ne confruntam cu argumente usor de demontat. Dintr-o perpectiva spirituala, ce poate fi mai frumos si mai nobil decat darul nasterii? Dovada ca intre religie si spiritualitate exista o legatura destul de subreda. In al doilea rand, menstruatia este un proces fiziologic natural sau o eroare a lui Dumnezeu? In fond, nu este creatia Lui una desavarsita? In mod similar, religia crestina interzice patrunderea femeii in altar, in acea perioada a lunii.
Biserica „in slujba” femeii
Dogma bisericeasca pare a fi conceputa astfel incat sa denigreze in special femeia, invatand-o sa se supuna barbatului. Cu creierul spalat si lipsite de orice sprijin, o mare parte dintre femei inca isi mai asuma, cu resemnare, rolul de victime in fata barbatului si refuza sa plece in cautarea unei vieti mai bune de teama sa nu comita un pacat in fata lui Dumnezeu si a „slujitorilor” Lui. Se simt oricum destul de vinovate pentru comportamentul barbatului si pentru nenumaratele „pacate” pe care le-au savarsit fara sa isi dea seama ca singurul lor pacat e decizia de a-si refuza dreptul la fericire.
Cand ne gandim ca, dupa terminarea slujbei de duminica au nesansa sa se intoarca acasa la un partener care nu le sustine, 
care le pune mereu bete in roate, langa care se simt singure, neintelese si triste, care le jigneste in cel mai umilitor mod posibil, le abuzeaza fizic, emotional si verbal, am avea un tablou aproape complet a ceea ce inseamna o viata de abuzuri.
Mai rau este ca multora li se pare firesc ceea ce se intampla cu ele. Tocmai aceasta impresie falsa asupra realitatii ar putea ar putea explica anomaliile din tara noastra. Avem cea mai scazuta rata de divort, in conditiile in care avem cea mai ridicata rata de abuz domestic din Europa. In Romania, o femeie este jignita sau lovita de partener o data la 30 de secunde si, cu toate acestea, peste 80% dintre romani se declara multumiti de viata lor de familie.
Femeia – victima sigura la locul de munca
Intr-o tara care pretinde a fi democratica, nu ne-am eliberat inca de teama de a vorbi. In institutiile de stat nu ai voie sa vorbesti de rau partidul. In caz contrar, riscul de a fi concediat e foarte mare si nici macar nu se mai cauta nod in papura. Te trezesti, pur si simplu, cu instiintarea de concediere pe birou.
In domniul privat esti exploatat precum un sclav pe plantatie si momit cu promisiunea urcarii pe scara ierarhica, daca nu cumva ajungi, intre timp, sa te imbolnavesti de prea multa munca. Un caz mai fericit este cel al angajatului model care munceste pe branci fara a avea macar perspectiva unei promovari. Asta deoarece ramane singurul din birou cu experienta si cunostintele necesare, toti ceilalti fiind pilosii care freaca menta cate o zi intreaga pentru un salariu, desigur, considerabil mai mare decat al lui.
Sa nu uitam de hartuirea sexuala care, in ciuda emanciparii femeii, a ramas o practica uzuala chiar si in cele mai mari 
institutii din tara. O parte dintre femei, negasind un alt loc de munca, se vad nevoite sa accepte un astfel de tratament. Altele mai naive, cu gandul la salariul atragator, se prefac ca ignora avansurile sefului. Cele mai multe, de teama sa nu ajunga pe drumuri, aleg tacerea si consimt la perpetuarea unui fenomen care poarta numele de mobbing.
La noi in tara, abuzul emotional la locul de munca este tolerat prin indiferenta de care dau dovada organele abilitate si prin refuzul de a cauta solutii rapide si legale. In cazul unui proces, inregistrarile video sau audio nu sunt admise ca probe daca nu ai, in prealabil, aprobarea unui judecator. In plus, nu stii care sunt sansele tale de castig, cu atat mai mult cu cat, in Romania, sansele de a castiga un proces de hartuire la locul de munca (mobbing) sunt inca destul de mici.
Ba mai mult, te gandesti ca este posibil sa nu mai gasesti un alt loc de munca odata ce ai avut curaj sa rupi tacerea. Si pe buna dreptate. Acesti golani cu diploma ajunsi sefi de multe ori din intamplare se vor teme intotdeauna de o femeie puternica, in conditiile in care se stiu cu musca pe caciula si intentioneaza sa-si foloseaza in continuare banii si functia drept instrumente de abuz. Din pacate, in cele mai multe dintre cazuri, victima este femeia.
O solutie ar putea veni din partea asociatiilor de protectie a femeii sau, de ce nu, anti-mobbing. Acestea, insa, sunt fie complet inexistente, fie acorda sprijin doar victimelor violentei fizice in familie. Este evident ca abuzul emotional nu e considerat un pericol real, de vreme ce bugetul acestor asociatii este destul de limitat, intr-o societate in care grija pentru integritatea fizica si emotionala a omului lipseste cu desavarsire.
In prezent, in Romania nu exista legi clare impotriva amenintarilor cu concedierea si insultelor la locul de munca, iar hartuirea este privita, de cele mai multe ori, doar din perspectiva avansurilor si gesturilor obscene.
Pe langa hibele din legislatie, suntem privati de educatia cu privire la ceea ce inseamna protejarea si mentinerea sanatatii emotionale a femeii. Cum am putea intelege ce se intampla cu noi cand multe dintre femei inca nu stiu ce inseamna abuzul emotional si fie nu au auzit vorbindu-se despre mobbing, fie au auzit, dar nu ii cunosc sensul?
Concluzia ar fi ca traim inca intr-o societate patriarhala in care tacerea femeii se poate cumpara sau se poate obtine cu forta. De pe margine sau implicati fara de voie, ca simpli pioni, intr-un joc al puterii, consimtim, vrand-nevrand, la batjocura celor care ne conduc la nivel micro sau macrosocial ori de cate ori privim, uneori cu indiferenta, alteori cu revolta, sirul nesfarsit al abuzurilor din toate structurile sociale. Stim ca e randul nostru sa tacem; singuri, nu putem face nimic. Poate, cat de curand, vom reusi sa facem ceva impreuna.
Ada Cojan
În cazul în care consideri că acest articol ar putea fi util şi altora, distribuie-l cu un clic pe butoanele de mai jos.
Mulţumiri https://unsplash.com pentru fotografie.