Felul în care percepem realitatea se află într-o strânsă conexiune cu procesele care au loc în creierul nostru. Acesta este un mecanism mult mai complex decât orice computer din lume. Cortexul nostru are mai multe conexiuni neuronale decât stelele din Calea Lactee. Destul de impresionant, nu-i aşa?
Numai că percepția nu este aceeaşi pentru toată lumea, ea diferită de la un individ la altul. Deşi structura creierului este la fel, nu există două creiere identice. Acest lucru ne face să fim diferiţi, unici şi să conştientizăm că ne mişcăm într-un mediu extrem de variat, unde nu există două percepţii identice. Când două persoane privesc aceeași cană, în același timp, din unghiuri diferite, fiecare îşi formează propria imagine despre acea cană. O parte a ei poate avea desenat un elefant, iar cealaltă poate fi inscripționată cu un text. Un terapeut a oferit, cândva, un exemplu grăitor în acest sens: dacă într-o noapte, în timp ce stai în pat, auzi o vază spărgându-se în cealaltă cameră, ai putea crede că a intrat un hoţ în casă. În realitate, este posibil să fi uitat fereastra deschisă, iar vântul a pătruns în încăpere şi a spart vaza.
Ne mişcăm prin viață pe baza celor cinci simțuri: mirosul, gustul, pipăitul, vederea și auzul. Fără îndoială, simțurile sunt importante și ne îndrumă să ne construim o percepție personală a realității. Așa cum a afirmat Aristotel: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai întâi în simțuri.” Dar putem avea oare încredere în simţurile noastre, în percepţia noastră asupra realităţii? Un vechi proverb chinezesc spune: „Două treimi din ceea ce vedem este în spatele ochilor noștri.” Tradițiile spirituale antice precum budismul susțin că lumea, așa cum o vedem, este doar o iluzie. Însă ce observăm atunci când privim dintr-o perspectivă ştiinţifică?
Potrivit cercetătorilor, noi vedem doar o parte din ceea ce ne înconjoară. Acest fapt se datorează aşa-numitului punct orb – o mică porţiune de pe retina ochiului. Este o zonă lipsită de fotoreceptori, ceea ce face ochiul incapabil să perceapă o imagine în întregime. Faptul că nu sesizăm acel punct orb este dat de capacitatea creierului de a „umple” porţiunile care lipsesc din imagine. Pe de altă parte, modul de alcătuire al ochiului ne oferă o percepţie distorsionată şi asupra culorilor. Dacă privim prea mult timp o culoare, receptorii mai sensibili la roşu, albastru sau verde „obosesc”, drept pentru care culoarea pe care o vom percepe nu mai este identică cu cea reală.
Aşadar, cât din ceea ce percepem este real şi cât este iluzie? Lumea colorată în vesele nuanţe colorate ar putea fi inexistentă? Dintr-o perspectivă optimistă, am putea să ignorăm, pe baza celor ştiute deja, monotonul contrast de alb şi negru. Lumea poate fi mai mult decât atât. Şi chiar dacă nu ar fi, am putea să ne bucurăm cel puţin, de iluzia unui cer albastru, a unei plaje aurii, a unei adieri blânde de vânt.
Potrivit cercetărtorilor de la Universitatea Vanderbilt, creierul nostru reflectă ceea ce simţim, chiar dacă nu s-a petrecut în realitate. Ei au demonstrat iluzia tactilă într-un expriment în care persoana a perceput simultan atingeri în mai multe locuri dintr-o anumită zonă a pielii, ca şi cum ar fi fost o singură atingere în centrul acelei zone. Anna Wang Roe, cercetător în cadrul departamentului de psihologie al Universităţii Vanderbilt, a declarat. „Credem că știm ceea ce se petrece în lumea fizică, dar totul este interpretat de creierul nostru. Tot ceea ce simțim este, într-o anumită măsură, o iluzie”. Inclusiv percepţia asupra timpului.
Când participăm la un curs plictisitor sau mergem zi de zi la un job care nu ne place, timpul parcă trece mai greu. Însă atunci
când trăim momente frumoase cu prietenii sau vizităm locuri noi şi interesante, am face orice să câştigăm mai mult timp. Trecutul, prezentul şi viitorul ţin de ganglionul bazal, cerebel, cortexul prefrontal şi aria motorie suplimentară. Totodată, percepţia timpului poate fi influenţată şi de secreţia de dopamină – unul dintre principalii neurotransmiţători ai creierului. Potrivit experimentelor făcute pe animale, neurologii au ajuns la concluzia că un nivel ridicat de dopamină poate duce la percepţia că timpul este mai scurt, şi invers.
Putem păşi neobservaţi prin viaţă, plictisiţi ori iritaţi că timpul trece prea repede. Sau putem alege să ne bucurăm de prieteni, de un moment de linişte, de o rază de soare. Ne putem îndoi la infinit că am făcut alegerea corectă sau putem accepta propria imperfecţiune, ca pe un dat firesc al percepţiei noastre subiective. Gândul că trăim în capcana propriei noastre minţi, că o parte (sau tot) din ceea ce trăim este doar o iluzie poate fi înspăimântător. Ne poate face să ne retragem din realitate într-o psihoză apăsătoare şi să pierdem tocmai ce contează mai mult: prezentul. Este singurul lucru de a cărui existenţă nu ne putem îndoi. Dacă am pierdut clipa, am pierdut tot.
Neurologii consideră că liberul arbitru este doar o altă iluzie. Şi atunci, de ce nu există două creiere identice? Ce ne defineşte, de fapt, unicitatea? Zestrea genetică cu care venim, activitatea neurotransmiţătorilor sau procesele psihice conştiene (sau nu)? Poată că, în fond, totul ţine de alegere. Ce faci când iei o piatră în mână? O arunci în lac pentru a retrăi momente din copilărie când admirai rotocoalele pe care le lasă în urmă sau o îndrepţi împotriva celui pe care îl consideri vinovat de eşecurile tale? Recalibrarea minţii are o denumire în psihoterapie: restructurare cognitivă. Indiferent de ceea ce am fost în trecut, avem şansa unei vieţi frumoase şi împlinite. În funcţie de felul în care alegem să percepem realitatea, putem fi fericiţi, liniştiţi şi încrezători în partea frumoasă a lucrurilor sau ne putem întoarce oricând la tristețe, frică, anxietate şi disperare, fără speranţa unui viitor mai bun. La urma urmei, poate că totul depinde de alegerile noastre.
În cazul în care consideri că acest articol ar putea fi util şi altora, distribuie-l cu un clic pe butoanele de mai jos.
Mulţumiri https://unsplash.com pentru fotografie.